Dacă am început de numărare cântece, poezii, cărți, filme, picturi și toate celelalte forme de exprimare care au referit deja la dragostea dintre un cuplu, nu se sfârșesc niciodată.Dragostea este o temă care pare a fi nesfârșită, pentru că există întotdeauna o nouă modalitate de ao înțelege, de a le spune. Din cele mai naive manifestări ale romantismului, până la revelațiile problematice ale marchizului de Sade sau ale lui Anais Nin.
Astăzi, ideea cea mai acceptată a iubirii este că este "un bord al mântuirii" pe care trebuie să ne sprijinim. Și mai mult în momentele când totul se scufundă și se reînnoiește în mod constant. Dragostea dintre un cuplu este oaza promisă, chiar dacă devine câmp de luptă.Este, de asemenea, o reafirmare de sine, chiar și să presupunem că să-și piardă un pic în „eu“ pe care ne place atât de mult ... este, uneori, cu ocazia perfectă pentru a lăsa cinismul nostru și sarcasm nostru înapoi la o viață fericită considerată. Nihilismul nostru, dacă credem că nu merită să creadă.
Ce este atât de enigmatic pentru un sentiment pe care acum câteva secole nu l-au trezit curiozitatea nimănui?
Fabula lui Carol
Dacă vrei părerea mea, povestea mea preferata despre dragoste a fost făcută de Italo Calvino, sub forma unei fabule mici, referindu-se la unul dintre cei mai mari războinici din toate timpurile. Se spune:
"Împăratul Charlemagne sa îndrăgostit, deja bătrân, cu un tânăr german. nobili instanță erau foarte preocupați pentru că suveranul, posedat de o dragoste arzătoare și a uitat demnitatea regală, a fost neglijat afacerile imperiului. Când fata a murit brusc, demnitarii suflat un oftat de ușurare, dar nu pentru mult timp, pentru dragostea lui Carol cel Mare nu a murit împreună cu ea. Împăratul, care trimisese cadavrul îmbălsămat în camera lui, nu voia să se despartă de tânără. Arhiepiscopul Turpin, înspăimântat de această pasiune macabră, bănuia o încântare și voia să examineze cadavrul. Ascuns sub limba morților, a găsit un inel cu o piatră prețioasă. El a pus aproape inelul în mâinile sale, Marlos Magno sa îndepărtat de cadavru și sa îndrăgostit de persoana arhiepiscopului Turpin. Pentru a scăpa de această situație jenantă, Turpin a aruncat inelul pe Lacul Constance. Carol a căzut în dragoste cu lacul Constance și niciodată nu a vrut să se mute departe de malurile sale. „ Este evident că intenția lui Calvin a fost de a propune o nouă lectură a iubi. Nici măcar nu dădea un nume fratelui norocos care inițial era obiect de pasiune incredibilă. Pur și simplu spune "O fată germană".
Atunci se pierde în labirintul absurdului: un războinic faimos care veneră un cadavru și un embalm. Această fabulă sugerează că dragostea nu răspunde cerințelor practice ale rațiunii?
Cine depășește limitele sancțiunii și se comportă ca intrarea invincibilă în lumea irațională? De la inconștient, poate? În cele din urmă, ne prezintă cea mai mare revelație: dragostea este inclusă în lumea magică. Și are mai mult de a face cu noi înșine și cu demonii noștri interiori, decât cu obiectul la care îndreptăm sentimentul iubirii.
Coordonatele iubirii Dacă sunteți un romantic și un veșnic nostalgic al dragostei, s-ar putea să vă simțiți incomod.
Dragostea este fără îndoială o suferință. Cu toate acestea, este o "bună suferință", pe care nimeni nu dorește să o renunțe.
Florentino Ariza, romanul caracter „Dragostea în vremea holerei“, respins greu toate vrut să-l protejeze de cărbunele în care, din ce în ce, doresc să fie mai consumate. Dragostea se mișcă în această logică și, prin urmare, pune bazele vieții noastre la încercare prezentându-se ca pe cineva care nu vrea nimic.Dacă există ceva de valoare în acest sentiment, ne lasă pe marginea abisului în care uneori par să cadă. Iubirea ne permite să privim fața în față în gol și ne reamintește că "Dacă Dumnezeu ne-a dat viață doar pentru al lua, dragostea ne-a fost dată în loc să ajungem la plinătate" (Parafrazarea unui poem de către Ioan Manuel Roca).Unde este legenda atât de frumoasă scrisă de Italo Calvin? Poate că este în marea paradoxă care ne locuiește. În solitudinea infinită pe care fiecare dintre noi o poartă ca o marcă și în speranța de ao depăși, cu care ne mișcăm înainte.
De fapt, destinul nostru ca indivizi și promisiunea care nu sa împlinit niciodată înainte de a fi una, împreună cu o altă ființă umană. Probabil, în aceeași sentință enigmatică cu care Pablo Picasso a elucidat rațiunea de a fi a artei: "O minciună care ne aduce mai aproape de realitate"
. Credite imagine: Joe Philipson - Prin Flickr