Pentru Hegel, realitatea umană este condensată în ceea ce numim istoria universală. La rândul său, ceea ce a marcat această istorie a fost relația inegală dintre ființele umane. Între tirani și reprimați. În acest fel, dialectica istorică este dialectica stăpânului și sclavului. Ceea ce a schimbat istoria este această contradicție între una și alta, care a creat o inegalitate în conștiința de sine a ființelor umane."Oamenii sunt acea parte a statului care nu știe ce vor".
- Friedrich Hegel - Să ne amintim că, pentru Hegel, dialectica este o formă dededucere în cazul în care se opun două teze care, la rândul său, duce la noi concepte care să depășească această contradicție. Astfel, există o teză care propune anumite argumente. Este însoțită de o teză contrară, care expune problemele sau contradicțiile care există în prima teză. Din această dinamică între teză și teză opusă vine sinteza, care sfârșește prin a fi o soluție sau o nouă perspectivă asupra subiectului.
Dorința și dialectica stăpânului și sclavului
În dialectica stăpânului și sclavului lui Hegel, dorința joacă un rol foarte important. Acest filozof indică faptul că animalele au o dorință care este mulțumită de un scop imediat. Animalul nu știe ce vrea. În ființa umană, dimpotrivă, lucrurile sunt foarte diferite.
Pentru Hegel, istoria este istoria relațiilor sociale. Această poveste începe atunci când există două dorințe umane confruntate. Ceea ce vrea ființa umană este să fie dorită de o altă ființă umană. Cu alte cuvinte, să fie recunoscut de celălalt. Deci,dorința umană este, în mod fundamental, o dorință de recunoaștere.
Ființa umană dorește ca alții să-i atribuie o valoare remarcabilă. Aceasta este o valoare proprie, care diferențiază fiecare individ de celelalte. Aceasta este ceea ce definește condiția umană. De aceea, potrivit lui Hegel, cea mai caracteristică a ființei umane este de a se impune înaintea altora.
Numai atunci când celălalt individ îl recunoaște ca persoană autonomă, se creează conștiința de sine. La rândul lor, conștiința de sine creează printre ei o luptă morală.Istoria conform perspectivei lui Hegel
Pe baza acestor concepte, pe care le explicăm într-un mod foarte superficial, Hegel își construiește dialectica dialectului stăpânului și sclavului. Se compune din propunând ca, din primul moment al istoriei, să se formeze două figuri: stăpânul și sclavul. Primul se impune pe cel de-al doilea.
Modul în care se întâmplă acest lucru este prin negare, adică fără recunoașterea dorinței voastre. Îl învinge prin anularea lui. Dominanții trebuie să renunțe la dorința lor de recunoaștere, în principal datorită fricii de a muri. În acest fel, apare o formă de conștiință în cea dominată. Această conștiință este cea a celui care recunoaște celălalt ca stăpân și se recunoaște ca sclav. Prin urmare, el nu poate să-și formeze o conștiință de sine ca atare, ci să se predea de o logică în care domnește stăpânul. Aceasta este esența dialectică a stăpânului și a sclavului. Toate acestea au repercusiuni importante asupra producției. În ea, nu intrați în legătură cu materia primă sau cu "lucrul" pe care sclavul îl transformă în munca sa.
Sclavul, la rândul său, vine în contact cu această materie primă doar pentru al transforma, dar nu este al său, nici nu este destinat consumului său. Este ca muncitorul care produce cărămizi, dar nu deține o casă.
Domnilor și sclavilor Astfel, ceea ce propune Hegel este că dialectica istoriei este dialectica stăpânului și sclavului. De la începutul istoriei există dominatori și dominați. O entitate recunoscută, tu și o entitate care te recunoaște, sclavul
. Acest sclav încetează să mai fie o entitate autonomă și devine un "lucru" pentru maestru.
Din cauza acestei reguli, intimidați pe sclav și îl obligați să lucreze pentru el. Această lucrare nu este un proces care "creează" sclavul, ci o impunere care îl transformă într-un obiect simplu de lucru. Cu toate acestea, ajungeți în funcție de sclav pentru supraviețuirea proprie. Și există întotdeauna un moment în care se inversează rolurile, pentru că slave sfârșește prin a fi indispensabil de a iubi, dar nu este esențial să slave.
Dialectica stăpânului și a sclavului este un concept care a marcat înainte și după în istoria filosofiei.
A pus bazele care, oricât de revizuite și reinterpretate, își mențin încă în mod esențial valabilitatea.