Hannah Arendt era un filozof german de origine evreiască. Și-a început studiile cu celebrul filozof german, Martin Heidegger, dar odată cu venirea la putere a regimului nazist, ea a fost forțată să fugă din Germania pentru a se stabili în Statele Unite. Hannah Arendt a dezvoltat o filozofie politică care sa concentrat asupra problemelor contemporane, cum ar fi totalitarismul și violența.
Printre lucrările sale se numără acelea care se referă la procesele care îi determină pe oameni să comită acte atroce în regimuri totalitare. Una dintre marile sale realizări a fost că mulți dintre membrii partidului nazist erau oameni obișnuiți care, în anumite circumstanțe, au efectuat acte de neiertat (acte pe care nu le-ar fi făcut fără aceste condiții și pe care nu le-ar fi recunoscut).
Această afirmație a făcut-o să primească multe critici, deoarece a subliniat ceva inconfortabil: mulți dintre cei care au torturat, maltratat și ucis nu erau oameni răi, ci, într-un fel, condus de circumstanțele lor. De asemenea, ia costat pierderea prietenilor, dar a apărat întotdeauna ceea ce credea.
Deși pretențiile lor pot părea îndepărtate, ele sunt foarte actuale. În imaginația comună există încă o convingere că teroriștii sunt nebuni. Urmând teoriile lui Hannah Arendt, putem afirma că, alta decât sănătatea ei psihologică, alți factori îi determină pe oameni să aleagă calea violenței în cadrul unei organizații.
Trei condiții umane ale teoriei lui Hannah Arendt
În teoria lui Hannah Arendtexistă trei condiții fundamentale ale vieții umane. Ele sunt: viață, lumești și pluralitate. Fiecare dintre aceste trei condiții corespunde unei activități: producție, muncă și acțiune. În acest fel, condiția umană a producerii este viața, cea a muncii este lumesc, iar cea a acțiunii este pluralitatea. Dezvoltarea acestor trei activități corespunde vieții active.
Producția este activitatea care corespunde proceselor biologice ale corpului uman. Câteva exemple mănâncă și dorm. Aceste activități sunt necesare pentru a trăi, dar nu dura. Ei sunt epuizați de momentul în care sunt consumați sau consumați. Aceste nevoi sunt vitale pentru supraviețuire și nu le putem ignora, astfel încât nu există loc pentru libertate.
A doua activitate a vieții active este munca. Este activitatea care produce lucrări și rezultate și include construcții, meșteșuguri, artă, ambarcațiuni bune și, în general, artificiu. Se referă la activități cum ar fi fabricarea de instrumente sau obiecte de utilizare, precum și opere de artă. Cu această activitate încercăm să controlăm natura.
Prin muncă, lumea independentă a obiectelor este construită din natura ei. Această activitate creează o lume artificială, cum ar fi casa. Aceasta diferă de producție deoarece obiectele obținute sunt durabile, rezultatul muncii este ceva productiv și făcut pentru a fi folosit, să nu fie consumat.
Odată cu realizarea ultimei activități, a acțiunii, indivizii construiesc ceea ce sunt și astfel se diferențiază de ceilalți. Această activitate permite apariția pluralității care ne face să percepem diferențele față de ceilalți. Astfel apare identitatea, de la diferența dintre actuator și celălalt. Numai prin acțiuni se naște indivizii, iar privatul devine public, așa cum este împărțit cu ceilalți. Acționând și vorbind oamenii arată cine sunt.
Domenii de activitate
Fiecare dintre aceste activități se dezvoltă într-un spațiu specific: sfera privată (producția), sfera socială (munca) și sfera publică (act). Distincția dintre sferele publice și cele private se bazează pe tradiția polisului grec. Sfera privată este identificată cu casa, în această sferă nu se poate vorbi despre libertate sau egalitate, ci despre o comunitate de nevoi vitale. Producția este practicată în această sferă. Sfera privată este un spațiu natural în fața artificialității spațiului public.
Spațiul public este spațiul de acțiune și de vorbire, prin care ne arătăm înaintea altora și ne confirmă existența. Publicul se referă la o lume comună, creată de obiecte fabricate și acțiuni care creează obiecte necorporale, cum ar fi legile, instituțiile sau cultura. Acest spațiu creat asigură permanență, stabilitate și durabilitate față de acțiuni și obiecte. Confruntat cu fragilitatea acțiunii, spațiul public îi conferă stabilitate prin memorie. Spațiul public conține, de asemenea, interese publice, altele decât cele private.
Cu toate acestea, această distincție a fost încurcată odată cu apariția unei alte sfere, a celei sociale. Această sferă este rezultatul apariției relațiilor comerciale-piață într-o economie capitalistă. Sistemul socio-economic capitalist presupune intrarea economiei în spațiul public, care este definit de interesele publice, care ia interesele private pentru a dobândi un sens public.
Consecințele pierderii vocii
Problema care apare cu intruziunea economiei în spațiul public este că sfera privată, care este necesară din moment ce oferă adăpost, devine înlocuitorul publicului. Consecința este că interesele private și legăturile naturale ocupă locul public al comunității. Ca o consecință, spațiul public și acțiunea cetățenească disarticulează.
Triumful persoanei inconștiente a vieții publice, centrat pe interesele sale private și siguranța proprie, cu orice preț, constituie una dintre bazele totalitarismului. Această persoană este opusul cetățeanului, care își menține un angajament activ față de lume și spațiul public.
Pe de altă parte, individul "privat" este o persoană izolată în interesul său de confort și de consum. Această persoană are caracteristicile propice să cadă în conformitate socială și politică. Totuși, totalitarismul nu numai că pune capăt vieții publice, ci și distruge viața privată, lăsând indivizii în solitudine absolută.